Articolul intitulat „Germen și rațiune în poezia lui Șt. A. Doinaș, interpretată din perspectiva fenomenologiei lui Bachelard – o formă de interferență culturală” scris de Clementina Alexandra Mihăilescu și publicat în „Istorie și tradiție în spațiul românesc”, Editura Techno Media, 2013, valorifică o grilă extrem de incitantă și anume fenomenologia lui Bachelard pe care o consideră o formă de interferență culturală.
Pentru a decodifica trăirea poetică intensă prezentă în opera lui Ștefan Augustin Doinaș, se pornește de la aplicarea formulei Bachelardiene „germen și rațiune”, care, așa cum precizează autoarea articolului, „reunește doi poli ai unei valori umane autentice”. Se clarifică încă de la inceput faptul că prin „germen” se înțelege renașterea poetului, în timp ce prin „rațiune” se întrezărește dăinuirea sa.
Articolul se concentrează pe câteva poezii aparținând lui Ștefan Augustin Doinaș, fiecare dintre ele fiind nuanțat analizate din perspectiva structurii duale „germen-rațiune”. Pentru înțelegerea profunzimii umane – centrul de investigație a poetului – autoarea ne propune un dublu scenariu poetic „abstract și concret în același timp”. Se sugerează, în manieră extrem de livrească, făcând trimitere la Bachelard, că Doinaș, aderând parcă la „fenomenologia percepției lui Merleau-Pointy”, ajunge să „creadă într-un miraj interior”.
Autoarea desconspiră modul în care mirajul poate deveni lucrativ și anume faptul că acest lucru nu se poate întâmpla decât prin detașare de „conștiinta materialității noastre” identificată în text în structura „uitând primăvara plugarilor”. Se afirmă că „mirajul interior multiplică imaginile” pentru a realiza compatibilitatea între concret și abstract. Acest transfer ideatic este posibil doar prin fenomenul visării. Pe acest fundal oniric, puritatea iubirii capătă configurațiile cele mai neașteptate, de la intrezărirea sa ca fiind „o geografie a absenței” până la transfigurarea celor mai profunde secvențe de viață.
Prin sensibilitate și un fin spirit analitic, autoarea ne câștigă în plan sensibil prin aserțiuni contaminante. Suntem invitați să credem și să contemplăm „faptul că visul coboară încet înspre zona sensibilă, la limita dintre ispită și puritate” și ni se oferă dovezi poetice prin care ni se arată cum „poetul este adeptul ambivalenței ca mijloc de potențare a expresivității poetice”.
Se revine în articol, în mod treptat și foarte bine gradat, la dicotomia „germen-rațiune” și se apreciază de autoare, urmând firul roșu Bachelardian, că poeții sunt germenii al căror rol este să îmbogățească recolta produsă de voința și rațiunea de a visa”. Aparenta structurare a poeziei pe opoziția „cufundare-înălțare”, deoarece ele sugerează două structuri paralele, este rezolvată de poet în mod paradoxal și genial prin apă, afirmă autoarea. Se sugerează că, cufundarea derivă din structura „mult mai adânc decât vântul și apa”, în timp ce „marea” este pusă în relație cu verbul „suie”, situând în felul acesta visul „pe o axă intimă ascendentă” pentru a contura „un itinerar de înălțare”.
Opoziția „privire sau vizualizare” și „visare” și permanenta „tensiune dintre ele” se regăsește profund și sensibil analizată în poezia „Trestia”. În încercarea de a se identifica cu peisajul și de a se integra armomios în el, poetul se concentrează pe „secvențele temporare ce conferă o semnificație unică obiectului privit”, afirmă autoarea.
Se urmărește metamorfoza trestiei ce devine „obiect-vis”. Prin atribuirea de trăsături umane, opoziția „cufundare-înălțare” dobândește noi conotații, stârnind chiar o „stare de visare” în versul „o nălucire a clipei, visare”. Autoarea se deplasează cu ușurință în sfera emoționalului și observă cum Doinaș, „plin de pudoare”, urmărind în detaliu vibrațiile trestiei, „ne proiectează cu finețe din ontologia inaudibilului în cea a audibilului, prin cuvinte încărcate de muzicalitate”, cuvinte analizate cu pricepere de autoare din perspectiva simbolismului sonor. Se aduc argumente estetice de autoare în vederea evidențierii faptului că „prin crearea imaginii intuitive a trestiei, Doinaș n-a făcut nimic altceva decât a revelat sensul ascuns al buciumului său”. De asemenea, se arată de autoare că „prin modelarea materiei, se pare că poetul a urmărit cristalizarea aspirațiilor sale cele mai adânci”. Prin analizarea procesului anevoios al cristalizării tensiunilor eului poetic, s-a desprins ideea că „tresărirea trestiei, trădează pulsațiile sufletești ale poetului”.
În dorința de a urmări cum tatonează Doinaș „adâncimea subiectivității”, concept împrumutat de autoare de la esteticianul Liviu Rusu, o altă poezie extrem de sensibilă și încărcată cu conotații multiple este supusă analizei, și anume este vorba de poezia „Aceștia doi”. Transfigurarea prin simțire, prin vocația spirituală a omului modern este sugerată chiar de primul vers „toți oamenii sunt vrednici de iubire”.
În mod inspirat, autoarea identifică faptul că „potențialitățile spirituale ale omului” sunt redate prin două forme poetice extrem de interesante. Primul pol al emoțiilor estetice, ni-l înfățișează pe artistul mereu ancorat în dimensiunea interioară care se află într-o căutare perpetuă a gesturilor artistice menite să-l ajute să-și pună în valoare demersul său artistic, afirmă autoarea. Acest pol al intuiției, generator de creativitate se constituie ca o „axa intimă ascendentă” construită din cuvinte încărcate de conotații expresive, puse în valoare prin ceea ce Liviu Rusu și T. S. Eliot numea metafora sunetului.
Polul lucidității, al creațiilor spirituale din domeniul științei, legat în mod nemijlocit de sensul existențial de „a da lumii moneda nouă” nu ne este prezentat prin entități materiale‚ încărcate cu calități temporale” ci, în mod metaforic, prin „modelarea unui râu de aur’, observă autoarea. Se concluzionează, apreciind că dublul proces de spiritualizare a omenirii fie prin artă sau prin știință „simbolizează esența subiectivității și cea a obiectivității, care reunite, crează eul armonios echilibrat, puternic umanizat”. Pornind de la aceasta premisă, se apreciază că versul final „aceștia doi, în primul rând, au dreptul de a locui în cortul umbrei mele” ar sugera „împăcarea marilor antiteze ale existenței într-o armonie deplină”. Autoarea articolului, într-un exces de entuziasm liric, conchide că, în acest mod, primul vers, „toți oamenii sunt vrednici de iubire”, ne ajută „să înfruntăm viitorul cu mai multă încredere”.
Pentru a ne face să ne raportăm în mod și mai spectaculos la raportul „germen-rațiune”, Clementina Mihăilescu se apleacă asupra poeziei „Arta poetică”, aparținând aceluiași poet Ștefan Augustin Doinaș. „Miracolul germinării imaginilor sale”, o sintagmă împrumutată de autoare de la Bachelard, reverberează încă din primele trei versuri ale poeziei „cu învierea păsărilor albe/ De pe covorul ăsta oltenesc/ începe și sfârșește o legendă”.
„Dinamica trezirii”, structura semantico-filosofică împrumutată de autoare de la Bachelard, este amplu și sensibil interpretată prin raportare la această poezie. Se speculează că o posibilă interpretare, faptul că este vorba de o trezire a resurselor noastre spirituale tocmai prin acceptarea poeziei ca „mijloc de iluminare”, susține autoarea. Se sugerează de asemenea că „învierea păsărilor albe”, o „imagine pe verticală”, susține Mihăilescu Clementina, anunță aspirația spre lumină, deoarece „pasărea reprezintă un germen de univers” în căutarea rațiunii de a dăinui.
Dovezile poetice aduse de Doinaș în susținerea în plan artistic a „permanentei renașteri a poeziei din propria cenușă”, sunt identificate de autoarea articolului ca făcând parte din categoria substantivelor, categorie din care substantivul „legenda” își extrage puterea de sugestie din „fondul originar încărcat cu conotațiile sale magice”. Metafora învierii păsărilor albe pune în mișcare și verbele „începe” și „sfârșește”, ultimul fiind supus permanentei reînnoiri, asemenea mitologicei păsări Phoenix, consideră autoarea.
Fidelă preocupărilor legate de simbolismul sonor, autoarea se preocupă de modul în care sunetele rezonează în structurile lirice din poezia lui Doinaș. Poetul însuși, însuflețit de dinamica sa interioară afirma: „Strălucitoare ca orice astru poate fi prezența vocalelor”. Ceea ce Bachelard numea „orgoliul idealist de a valorifica poezia ca mijloc de comunicare nemijlocită” este pus de autoare în legătură cu alte doua versuri, și anume: „iar tot ce se rotește în jurul lor/e rod al disperării de a stabili contacte”.
Mihăilescu Clementina își încheie demonstrația referitoare la grila Bachelardiană construită în jurul structurii „germen-rațiune” evidențiind modul în care poetul reiterează menirea spirituală a pasărilor albe, și anume prin inserarea versurilor „păsări albe negând urzeala proprie/însă nu și zborul”, se apreciază că imaginea dinamicii suveicii simbolizează însăși dinamica creației”.
Considerăm că finalul articolului demonstrează cel mai bine conexiunea dintre germen și rațiune și de aceea îl vom cita integral: „În imaginea păsării albe care renaște mereu, poetul a strâns în germene convingerea renașterii spirituale a poporului român, a renașterii umanității prin dinamica sa spirituală perpetuă demonstrând că germenul său este încărcat cu rațiune”.
Un asemenea final ne îndreptățește să apreciem extrem de favorabil etapele analitice care au condus-o pe autoare la o atare concluzie și să afirmăm că fără sensibitatea interpretului de poezie, poezia ar rămâne o ecuație cu rest. Restul ar însemna tocmai lipsa noastră de empatie cu opera literară și lipsa de respect pentru geniul creator. În asemenea situații păsările albe ale timpului și spațiului vertical din poezie s-ar prăbuși în uitare.
Conf. Univ. Dr. Rodica Brad, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu
Recenzie publicată în revista Demersuri Creative nr. 28/ iulie 2018
Lasă un răspuns