Articolul intitulat „Imaginea celuilalt în poeziile poeților P. K Page, B. P. Nichol și Ștefan Augustin Doinaș” scris de Mihăilescu Clementina Alexandra și publicat în „Istorie și tradiție în spațiul românesc’, nr.VII, Editura Techno Media, 2007 debutează cu un set de informații bine alese, selectate din cartea intitulată „Homo ludens”, un studiu valoros referitor la elementul „joc” în cultură, aparținând lui Johann Huizinga, informații prelucrate în așa fel de autoarea articolului încât să se înscrie organic în tema propusă spre a fi abordată din perspectivă sociologică și estetică.
Autoarea se focalizează asupra ideii de joc și „asupra implicațiilor sale în lumea copiilor cu extrapolari ulterioare la jocul estetic practicat de poeți”. Se porneste de la prezentarea jocului ca fiind o succesiune de roluri, care, deși disparate, se constitue în final ca un tot. Se apreciază de către autoare, în opinia noastră corect,faptul că aceata generează „ingeniozitatea și splendoarea jocului”. Sublinierea faptului că acesta este debutul eului, eu ce se dezvoltă armonios in relație cu ceilalti, este pusă în legatură cu faptul că „joaca reprezintă începutul evidențierii eului personal, expresia sa matură se relevă prin joc”.
Citarea lui Gabriel Liiceanu, în legătură cu eseul său „Om și Simbol”, nuanțează și îmbogățește partea teoretică a articolului prin dimensiunea socială a jocului ce se constitue din implicări într-o serie de solicitări obișnuite ce conduc spre realizarea unei personalități organizate. Înțelegerea regulilor jocului și asimilarea acestora „reprezintă un pas important spre maturitate”, afirmă autoarea. Teoria rolurilor sociale este și ea valorificată in articol prin referirea la faptul că jocul „nu este altceva decât o selecție atentă a principalelor roluri pe care obișnium să le jucăm”.
Sociologic vorbind, se pare că totul începe prin simpla imitare a aspectelor legate de viață, pentru ca apoi în cele din urmă să ne asumăm un statut social corespunzător, apreciază autoarea. Faptul că descoperim că jocul se circumscrie unor varietăți remarcabile de împrejurări sociale, o fac pe autoarea articolului să afirme, urmând argumentele lui Liiceanu, că învățând jocul afecțiunii, al iubirii, al atenției îndreptată spre ceilalalți, al indiferenței, al urii, al dezamăgirii, ajungem să imitam plânsul, durerea, fericirea „încât nu putem pierde când jucăm aceste jocuri”.
Pentru că „palpitul vieții”(termen preluat din Bachelerd), nu poate fi captat de limbajul obișnuit ci doar de limbajul poetic, acesta răzbate din creațiile lirice ale poeților canadieni P. K Page si Nichol (traduse chiar de autoarea articolului) și ale lui Augustin Doinaș, abordate de Clementina Mihăilescu ca o „combinație de imaginație, spontaneitate și subtilitate, calităti autentice ale jocului estetic pur menit să ne ajute să ne cunoaștem și să-i cunoaștem pe ceilalți”.
Spațiul poetic din poezia lui Page, este un spațiu fericit, în accepția autoarei articolului, deoarece, jucându-se cu cuvintele într-un mod extrem de original, poetesa știe cum să-și încânte cititorul transpunându-l în universul său estetic marcat de aluzie și ambiguitate.
Dialectica raportului mic-mare (copil-adult) se multiplică și se diversifică în poezia „Omul de zăpadă”, structurat pe viziunea unui copil ce descoperă lumea prin joc. „Omul de zăpadă inocent”, un ”O dublu alb”, prima imagine din poezie, în intensitatea ei rezonatoare, este interpretat de autoare ca semnificând scutul perfect al copilului în fața unei lumi ostile, greu de înțeles pentu vârsta sa fragedă. Prin identificarea sintagmei ”primul om, solitar, inocent”, Mihăilescu Clementina sugerează faptul că textul ne trimite spre esența arhetipală a lui Adam înainte de căderea în păcat.
Transformarea omului de zăpadă într-o entitate tridimensională prin versul”Abstract. Omul obișnuit”, înclinat spre regresie morală datorată „înstrăinării de arhetipul divin”, regresie sugerată în text prin atacul invizibil al dezghețului, al dezintegrării, este pusă în opoziție de autoarea articolului cu încercarea disperată a copilului de a-l salva. Jocul copilului în încercarea sa de a-l salva pe omul de zăpadă supus dezintegrării „trădează o atmosferă inocentă, ludică încărcată de idealism”.
Obsesia multiplicării și depersonalizării prezentă în poezie prin imaginea multitudinii de oameni de zăpadă „toți cu fețe împietrite și absurzi” sugerează, în accepția autoarei articolului, tendința lumii moderne de a demistifica totul, chiar și copilăria”.
Dar jocul subtil de semnificații asociat cu jocul regresiunii și indiferenței nu se oprește la imaginile analizate antrerior de autoare, ci, parcă într-o încercare de a deposeda ființa umană de energia sa pozitivă, oamenii de zăpadă, în mod paradoxal, par a se fi mișcat și par a fi agresat creaturi inocente- și anume pe îngeri-, deoarece în zăpadă se puteau vedea semnele aripilor lor rupte.
Limbajul pare a-și pierdut „funcția sa terapeutică”, afirmă autoarea citându-l pe Bachelard, dat fiind faptul poetic că oamenii de zăpadă „au anihilat toate sunetele cu excepția unui ecou ce suna sinistru discordant într-o lume fără iubire”. Tristețea ce se degajă din comentariul nuanțat al textului acestei poezii ne atrage subtil atenția asupra faptului că nu trebuie să uitam niciodată ce trebuie să facem ca să continuăm să „locuim poetic”(Bachelard,7) în această lume, prin salvarea copilariei prin joc constructiv.
Ideea de joc, de data aceasta încărcat mai pregnant cu aluzii sociale si religioase, este identificat de Mihăilescu Clementina în poezia intitulatî „In timpul orei ne creem pe noi inșine după ce ni s-a spus să închidem ochii și ni s-a dat o bucată de plastelină cu care să modelăm o persoană”. Se valorifică în completarea grilei interpretative „mitul creației așa acum a fost conceput de Nietzche”, mit comentat amplu de Liiceanu în „Om și simbol”. Modelatorii orbi, asemenea creatorului, creează propria lor imagine. In totală opoziție cu mitul creației, modelatorii dau naștere unor creații indecente, interpretate de autoare ca fiind „expresia vulnerabilității și durerii” omului modern aflat în plină criză existențială.
Se insistă, în felul acesta, aproape antropologic, în interpretarea naunțată a textului poetic, asupra devierilor omului modern de la modelul creației, introducând din nou în ecuație modelarea de către copii a unor figuri de plastelină atrăgătoare în totală opoziție cu figurile respingătoare, care , așa cum sugerează titlul,” nu sunt o imagine a altora, ci a noastră și mai mult suntem chiar noi înșine”.
Profund ancorată în demersul hermeneutic de citire a textului într-o notă interpretativă autentică, autoarea articolului își extinde studiul de caz și asupra poetului Nichol, autor al unei remarcabile contribuții, intitulată simbolic „Martirologie”. Nichol, un bun cunoscător al teoriei jocului, valorifică „elementul joc cu conotații religioase pentru a interpreta numele unor sfinți”, se spune în articol.
Jocul lingvistic, arată Mihăilescu Clementina, se bazează pe transferul semantic din cuvântul „furtună” („storm”) la Sfânta Urnă – „Saint Orm”. Se insistă, în încercarea de a descifra sensul poeziei, asupra conotațiilor cuvântului „furtună” care sugerează criza spirituală a omului modern în opoziție cu Sfânta Urnă” depozitarul virtuților milenare, pe care acest sfânt le întruchipează”. Sunt trecute în revistă de autoare etapele crizei gnoseologice descrisă în poezie, și sunt interpretate cu simțire și responsabilitate civică și estetică, structurile metaforice ce suțtin acest demers.
Apreciind că poezia este structurată pe „simbolismul cunoașterii”, autoarea identifică dihotomia „rău/bun” și toate simbolurile ce se circumscriu acesteia. Separarea „ontologică între suflet și trup” și faptul că întrebările existențiale ridicate de poet rămân fără răspuns o conduc pe autoarea articolului să aprecieze discursul poetic din finalul poeziei ca fiind marcat de „semnele dezintegrării finale, a pierderii totale a identitații”.
Profunda ancorare în sensibil a autoarei articolului se face simțită în comentariile făcute cu privire la modul în care criza morală a omului modern este potențată fonologic prin structuri ce țin de simbolismul sunetelor.
Nevoia de identificare cu problemele contemporanității se regăseste și în poeziile lui Augustin Doinaș, abordate din aceeași perspectivă estetico- antropologică pornind de la teoria jocului. Poezia intitulată „Poetul ca negustor de zăpadă” îl înfățișează pe poet ca fiind non-conformistul cel nebun „care vinde nea”, prezentat în opoziție cu cei ce se conformează tiparelor materialiste ale oamenilor „gata făcuți”. Autoarea articolului ni-l înfățișează pe Doinaș ca un ‚creator de imagini’ inedite, cum ar fi preocuparea de „a vinde nea”, simbolizând „strădania sa de a se face înțeles”, după cum se precizează în articol.
O serie de imagini de o noutate impresionantă ni se dezvăluie din versurile acestei poezii. Deoarece toate sunt investite cu o „dinamică proprie”, ele ne atrag în sfera de influență a imaginarului construit genial de poet. Genialitatea este permanent surprinsă și comentată în articolul pe care îl recenzăm, articol care surprinde nu numai prin analiza temeinică și profundă ci și prin modul în care ne ajută să înțelegem ceea ce Bachelard numea ”marele răsunet psihic” (64) pe care imaginile îl generează.
Imaginea singulară a poetului care vinde nea pare a-i impresiona în mod special pe copii. Aceștia retrăiesc aievea vizualizarea imaginilor lebedelor care „trec în sănii’ și a „știucilor de argint” care pot fi prinse la copcă. Astfel de imagini, prin puritatea lor, ne fac sa contemplăm, ceea ce Mihăilescu Clementina numea „procesul imaginativ atât de apropiat de cel al copilului”.
Autoarea articolului pune în relație poezia lui Page focalizată pe imaginea omului de zăpadă și cea a lui Doinaș proiectată pe același palier . Ideea de reduplicare din poezia lui Page capătă „conotații pozitive” la Doinaș în versul „fiind însuși de zăpadă (poetul) se împarte tuturor” dată fiind aspirația sa de a se face perceput, înțeles și iubit tocmai datorită imaginilor sale inedite, așa cum reiese din analiza înterprinsă asupra acestui text.
Vom cita ultima parte a articolului și-l vom comenta apoi din perspectiva unui exercițiu de lectură de mare finețe propus de Mihăilescu Clementina: ”În punctul de conștiință și percepție al copilului, la care Doinaș face trimitere, imaginea copilului despre artistul cuvântului pare a coincide cu imaginea pe care creatorul de geniu o are despre sine, respectiv aceea de ‚negustor de zăpadă’ ce apare în viața noastră însemnându-ne artistic fragilul nostru itinerariu spiritual”.
Ca o concluzie la recenzia noastră se impune a preciza faptul că ceea ce impresionează, la o lecturare atentă a acestei contribuții, este diversitatea valorică și tematică dublată de o mare capacitate de a găsi similitudini între spații culturale atât de diferite. Recomandarea pe care ne-o face educatorul și finul comentator Mihăilescu Clementina este aceea de a coopera cu poetul și cu textul pentru înțelegerea poetului-om și a omului-poet și, nu în ultimă instanță, pentru a ne înțelege pe noi înșine. O atare recomandare înseamnă în ultimă instanță să-ți urmezi vibrațiile intime pentru ca acestea să se încarce cu pozitivismul inimii și care, numai în felul aceta, pot deveni ceea ce Bachelard numea ‘vibrații fericite̕.
Conf. Univ Dr. Mihulecea Rodica, Universitatea Lucian Blaga Sibiu
Recenzie publicată în revista Demersuri Creative nr. 27/ iulie 2018
Lasă un răspuns